Peronul sters de dor

Pe peronul Gariii de Nord s-a imprastiat ceva din voi,dureroasa ora pe care o trageati cumva sa se mai poata lungi.Un zambet care astepta plecarea..atat,si-o mana care tanjea sa fie-mbratisare-ntotdeauna...si n-a fost asa.Trei cuvinte rosteati,sau poate patru..dar intensitatea din ochi spunea chiar totul...si parc-o simt in timp ce-l privesti, o simt asa de vie, pentru ca vorbele tale sunt mai reale pentru imaginatia mea decat orice altfel de explicatie.
Cand ochii tai tac,ma doare linistea ta profunda, pentru ca simt durerea miilor intrebari pe care ti le pui.Da le simt in mine,si tac cu trupul.Mi-ar fi placut sa-ti spun ca trenul pleaca pentru cateva minute,dar nu e asa..a plecat si nu oricum, a plecat lasand in urma chipul tau intors demult cu gandul inainte,un suflet insetat dupa copilul din el.
Peronul ce duce spre departare, si gara ce parca miroase a gol,a zdrobit poate mai mult cutremurul declansat deja in tine...Si mana lui cu care tinea lantisorul,o parte din ea..umilea pana in adanc ideea ei despre ceea ce-nseamna tandrete.
Stiu,stiu ca tu strigi in tine..si stiu ca astepti acum sa-l vezi intr-o alta gara,sa-l poti surprinde cu durerea ce-o tii in tine,sa-l poti imbratisa golindu-ti astfel in unirea scurta..intrebarile de dor.
Cu glasul taiat te aud cu-ntarziere,'mi-a fost dor...',si el tace pentru ca nu stie ce-ar fi mai bine pentru tine..cu toate c-ar vrea sa-ti fie ecou.
Intr-o gara trista, pe care paradoxal s-a nascut bucuria,astepti mereu trenul acela, si parca-l vezi tinandu-se de bara,si fara sa mai poata clipi, te striga mut,si-ti transpira lantisorul in mana lui calda, simtindu-ti astfel inima langa a lui.
...si stiu ca pe genunchii lacrimilor tale te-ntrebi acum....oare e-al meu?

[pentru ca te iubesc draga mea..pentru tine]