E ziua in care cerul s-a spart in doua,pescarusii erau prea grei.Au cazut astfel in albastrul de valuri,si s-au uitat in leganare.
Se aude ecoul nisipului cazut din mana mea pierduta de trup,si tresar la fiecare val ce parca m-atinge usor.Orizontul e perfect trasat,incat ma doare imperfectiunea ochiului meu,si ma murdaresc de ploaia ce-ncepe sa se-ntida in mine.M-am lasat pe spate,incoltita de nisip,gandindu-ma la tine,gandindu-ma ca ai acelasi cer ca al meu...si parca pentru o secunda mi-a fost de-ajuns.Am incercat sa-nteleg vorbele pescarusilor,dar in zadar aud...aud si nu pricep.Rostesti si tu ceva...si eu aud...aud dar nu pricep?Simt primul val ce mi-a lovit piciorul,era rece,rece si dur...ma voia probabil treaza,insa nu puteam sa-i raspund,ce sa-i spun?ca n-am nevoie?probabil mi-ar fi raspuns la fel de dur.
Noapte vine din departare,si i s-au intunecat ochii,vazand ziua ca pleaca fara o imbratisare in portocaliu deasupra marii....dar ce pot sa fac decat sa te privesc cum vii,noapte a gandului meu?Te pot atinge cu mana,te simt,dar stiu ca doar mi se pare..esti o iluzie optica...esti mult mai departe,tu esti legata de cerul pe care nu-l pot atinge.
Nisipul mi-a desenat trupul,si inchid ochii sa ma simt inghetata in fiorul ce-mi urmareste inima.Ar fi prea mult daca te-as ruga sa-i urmezi drumul,si sa-i aduci inapoi ceea ce-i lipseste?
